Feed on
Posts
Comments

Text: Igor Guzun

„VIP MAGAZIN” | OMUL ANULUI 2016

Tatiana Țîbuleac este, în același timp, și scriitoare, și tendință. Împreună cu câțiva colegi de generație și vecini, cum s-ar zice, cu mesele de scris, Tatiana Țîbuleac a stabilit o tendință: a venit din online, a intrat direct în librării și biblioteci și de acolo, foarte repede, în inimile oamenilor.

Cu cele trei cărți pe care le-a publicat până acum la Chișinău și Brașov – „Fabule moderne” (URMA ta, 2014), „Fabule moderne” revăzute (Libris Editorial, 2016) și „Vara în care mama a avut ochii verzi” (CARTIER, 2016) – Tatiana Țîbuleac a devenit genul nou de scriitor. Un scriitor frumos, nu neapărat bătrân, cu o comunicare personală și imediată cu fiecare dintre cititorii săi, cu admiratori de ambele sexe și de toate vârstele, cu texte scoase nu din sertare vechi, nici din cărțile citite sau de pe alte bloguri, ci din experiența de profesionist și din inima sa de om. Este deci un scriitor-trend.

Tatiana s-a născut și a copilărit la Chișinău, acolo unde, pe vremuri, așa cum mărturisește, „mâncam omăt, ne dam cu sania pe burtă din vârful dealului”, într-o vreme în care „împărțeam totul, până și un lins de înghețată iarna”.

Mai târziu, cei opt ani de televiziune la Chișinău, urmați de alți opt ani de muncă la Paris în calitate de mamă, soție și profesionistă în domeniul mass-media s-au sedimentat în două cărți de istorii umane, reunite cu genericul de fabule moderne, și un roman-șoc.

Cum a început toată povestea asta cu scriitoarea? Prima „fabulă modernă” a fost, de fapt, o simplă postare pe Facebook, își amintește Tatiana. „Avea vreo cinci propoziții și era o istorioară despre o fată pe care o cunoșteam. Nu știu de ce au plăcut acele rânduri, lumea însă s-a înfipt în ele și le-a distribuit masiv. A doua istorioară am scris-o „conștient”, pentru că mă flatase succesul primei”. A treia fabulă a fost publicată pe site-ul www.stiripozitive.eu, unde, după aceea au și apărut toate cele aproape 50 de fabule, până ca aceste texte tulburătoare să devină, împreună, o carte fascinantă. „Fabule moderne”, lansată la Chișinău, în decembrie 2014, și la Paris, în iunie 2015.

Au urmat „Fabule moderne”, într-o ediție românească, tipărită la Brașov, în iulie 2016, și, poate neașteptat pentru unii, un roman la Chișinău, în decembrie 2016, prin care a reușit, cu acest „Vara în care mama avea ochii verzi”, „un adevărat tur de forță”, cum au remarcat oamenii  care înțeleg în ale scrisului…

Continuă să citeşti »

Taguri: , , , , , , ,

Mulțumiri

Bine.

Dacă am ajuns să fiu „Omul anului”, poate c-ar trebui să mă bucur. Dar fiindcă am trecut și prin momente mai grele decât acestea, mă bucur foarte mult.

Și pentru că bucuria asta nu-mi dă voie să spun tot ce-mi trece prin cap acum, am să spun doar câteva lucruri.

Primul este legat de mulțumiri. Acestea se îndreaptă mai întâi către cei doi oameni din familia mea – soția mea și fiica noastră – care privesc toată aventură legată de scris uneori cu ironie, alteori cu încântare, dar cel mai des cu încurajare.

Îi mulțumesc Rodicăi Ciorănică și lui Sergiu Gavriliță că m-au adus aici și mi-au dat ocazia să vorbesc despre oameni și despre cărți.

Și mulțumesc echipei mele de la „URMA ta” și echipei lor de la „VIP Magazin”.

Plus, bineînțeles, oamenilor care mi-au cumpărat cărțile, le-au citit și le-au spus și altora că merită.

Atunci când este vorba despre cărți, Moldova este o țară nemaipomenită. În fiecare casă sunt cărți. În unele chiar 36. Și mă bucur că le citim, le scriem și le jucăm…

Continuă să citeşti »

Taguri: , ,

Cei care nu poartă brățară au totuși una: profesia. Iar profesia este, așa cum știm din manuale, „brățara de aur”.

Oh, cum s-au simțit oare oamenii ceea atunci la București când s-au trezit cu un miner la ușă? Și cum s-a simțit doamna din Huși care s-a trezit cu sudori, ca după aia sudorii Nelu, Mitică și Gigi să plece fără să-i spună vreun cuvânt?

Și care o fi fost oare prima profesie a antrenorului Dick Advocaat?

Atunci când cobora omul de pe casă după ce o acoperea cu tablă, ce mult ne bucuram că e în viață, că e tinichi-giu.

Cei care lucrează la bucă-tărie au o meserie pro-fese.

De la amator până la progr-amator nu-i decât o silabă.

Și cât de mult face o literă pentru impactul asupra omenirii! Cineva-i brutar, altcineva-i brutal

„Închide crainicul!”, a strigat lăcătușul cu un ochi la robinet și cu altul la televizor.

Bibliote-cară cărți…

Continuă să citeşti »

Taguri: , ,

Diana Farca

L-am cunoscut pe Igor Guzun, autorul „Vinil”, la Chișinău. Mi-a făcut onoarea de a vorbi despre romanul meu și mi s-a părut un artist dăruit și un caracter frumos, suprapunere rarisimă. Grație întâlnirii și faptului că folosim imagini și referințe similare despre vinil, am construit o punte sufletească către moldoveanul aista talentat și abia am așteptat să îi citesc cartea.

„Vinil” e o carte răscolitoare, veselă și tristă, care poartă amprenta geniului moldovenesc, autoironic, sarcastic și fin observator al realității. Scriitura depășește coordonatele zonei, pictând portretul unei Românii miniaturale, cu complexele specifice mezinei, ascendentul moral către sora mai mare, din vest, precum și nostalgii mitizate, din perioada de ocupație rusească, datorate neajunsurilor din prezent. Cartea descrie așadar două ținuturi suprapuse, unul suspendat în trecut și altul, în derivă și în căutare de modele. Observați iar paralelismul cu societatea românească, de la vest de Prut.

Îmi vine greu, din capul locului, să clasific scrierea lui Igor. Reprezintă, mai înainte de toate, o culegere de „pastile”, pentru suflet și pentru minte, >>care se eliberează fără prescripție medicală<<, dovadă a unui simbolism rafinat. Scrierea e și un bildungsroman colectiv, al generațiilor care trăiesc tranziția de la socialism la democrația europeană și la socializarea online.

Sunt numeroase referințe pozitive și negative, care fac dovada unui patriotism echilibrat, în opoziție cu naționalismul patetic. Se observă, pe tot parcursul scrierii, o iubire dulce-amăruie de țară, cu sare, piper și pelin, în peniță.

Jocurile de cuvinte trădează aplecarea timpurie a lui Igor către versuri. Poezia lui e însă vie, autohtonă și sugestivă, autorul mărturisind iubirea față de poezia de stradă, marca „Puya”, „Guess Who” sau „Paraziții”, în detrimentul poeziei formale, a lui Cărtărescu. Rămâne însă un nostalgic al tuturor scrierilor lui Márquez.

E povestită devenirea autorului, cu analogie la conaționalii săi, de la copilărie, la adolescentă și la vremurile de apoi. Pasajele sunt savuroase, cu tâlc: >>Aici nimeni nu aleargă, de aici toți fug. Se bea cu suta, se pleacă cu milionul, iar dacă se fură – cu miliardul. (…) Moldova, o țară scrisă cu cretă.<< Referința la corupția politicienilor și la raportul Kroll apare explicit, în alte rânduri.

>>Cinematografele adolescenței noastre nu miroseau a popcorn. Și fluieram mecanicul de cinema dacă se rupea filmul sau acoperea cu mâna vreo scenă erotică. (…) La “Tânărul leninist’ am întâlnit-o pe tânăra care mi-a devenit peste ani soție. (…) Ca semne ale maturizării și ale trecerii timpului, >>nu ne mai sunăm prietenii de la telefonul cu disc. Următoarea etapă va fi: nu ne mai sunăm prietenii.<<

>>Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochi-mi triști, / Înamorați de a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști. Mai ales, de cum te miști (…) Atunci când revista “Comunicații mobile” a anunțat decesul mouse-ului, o altă viață a încetat.<<

Sunt amintite sperieturile părinților, menite să cumințească copiii, care determină autolimitări și compun refrenul lui „trebuie”. O gândire șchioapă, din fașă, predată din generație în generație, ca un disc stricat, care marchează viitorii adulți.

>>Copilăria se termină atunci când nu mai trebuie să ne facem lecțiile, dar viața continuă să fie învățătorul nostru<< și atunci când >>prima ninsoare nu te mai bucură, ci te îngrijorează<<. Pentru generațiile de acum și de mai târziu, “menta miroase a gumă de mestecat”.

Naratorul face popas și la căminul 6, unde el și alții au găsit un partener de drum, alături de care să “meargă prin lumea mare”. Cu o nostalgie aparte, sunt trecute în revistă premierele din viața omului. Rememorarea lor e ca o călătorie în trecut, în tinerețe, a cărei simplă amintire ne ajută să >>retrăim stările de bine de atunci, ca să încercam, poate, să trăim mai bine acum<<.

Naratorul înșiră subtilitățile care însoțesc apusul vieții, când începem să observăm >>nu doar culorile, dar și nuanțele<< și ne gândim că sărim în zadar după minge, dacă tot n-o mai ajungem, după vorbele fostului portar de la „Manchester United”, Peter Schmeichel…

Continuă să citeşti »

Taguri: , , ,

„Nu mai sport atâta fără mișcare”, a exclamat unul dintre ei și s-a apucat de tenis.

Am decis să fac sport. Am sport cu mine o minge.

Pe vremea noastră sportivii nu erau atleți, ci pantaloni.

Ești în formă? Da, sunt în formă de inimă.

Am inclus în dieta mea și-un fileu. Fileu volei.

Atunci când artele sunt la fel ca legile – marțiale, înseamnă că este vorba despre sporturi: judo, karate de aici mai repede. Iar sportul de cultură este culturismul, un fel de turism cool – cool-turism.

Când auzi de Usain Bolt, parcă nu este vorba despre un atlet, ci despre un jucător de belot. Bolt și minus 10. Minus 10 secunde suta de metri.

Cum a jucat la „Steaua” an-Toșca? că a ajuns la „Betis”? Vai de Steaua lui…

Continuă să citeşti »

Taguri: ,

Str. Zinelor, 513

La Chișinău au fost făcute demersurile necesare pentru redenumirea unei străzi, cu ocazia lansării la București a cărții „513” de Zina Zen. Strada Uzinelor se va numi strada Zinelor.

Voi fi și eu la București pe 3 februarie la Yellow Club, la ora 18:30, pe ultima copertă a cărții cu cele trei rânduri pe care mi le-a cerut Zina… Continuă să citeşti »

Taguri: , , ,

Pe vremuri, cei care aveau fotografii cu Fellini se numeau Sophia Loren, Marcello Mastroianni. Astăzi cei care au poze cu feline sunt Cristian Saulea și Ilona Spătaru. Miau!

Pe pereți sunt atâtea fotografii drăguțe cu pisici că miau dat lacrimile.

Mai ales acum când Jean-Paul Belmondo are 83, Alain Delon – 82, iar Brigitte Bardot – la fel 82. De motani în îngrijire. Iarăşi miau!

Urmăriți „Jocurile foamei”. Jocurile foamei de cuvinte.

Un film bun trebuie privit din Scorseze în Scorseze. Ca o carte citită din scoarţă în scoarţă.

Interesant, poate oare să facă și să desfacă Stanley Kubrick-ul Rubik?

Dar ştiați că regizorul Pedro este Almodóvar de-al nostru?

Nu ne aparține, dar credem că aici îi e locul. Povestea în care au făcut cunoștință doi actori de-ai noștri:
– Jan. Cucuruzac.
– Gheorghe Urschi. Nu zac cu nică.

Iar de la acest poster cu aceşti doi valoroşi artişti până la posteriorul cel mai valoros din lume nu-i decât o cercetare atentă…

Continuă să citeşti »

Taguri: , , , , , , , , , , , , ,

Guzun’s quotes


"Copii! Lăsaţi telefoanele și tabletele la o parte. Și vorbiţi cu părinţii și bunicii voștri. Că telefoane și tablete o să mai fie. Dar părinţii și bunicii îmbătrânesc și se trec."— Igor Guzun

Taguri: ,

De la muzica din featul precedent e un pas până la dans.

Dans Dans Dans. Nu e doar romanul lui Haruki Murakami, care a împlinit săptămâna trecută 68 de ani.

Dans Dans Dans este și încercarea repetată a unui prezentator peltic de-al anunța pe Dans Dans Danspataru.

La noi bătuta este și felul doi, și felul de a dansa pe o melodie vioaie.

Și tot la noi bărbații le dansează cu plăcere pe cele două femei europene: sârba și polca.

Mazurca? Excelența Sa, Ambasadorul Marius Lazurca este rima perfectă.

Mazurca nu este doar într-un salon sau pe scenă, ci și într-o carte, în „Mazurca pentru doi morți” de Camilo José Cela. Dar o să ziceți că iar vorbim despre cărți și despre importanța cititului, așa că revenim la dansuri.

De la „Mazurca pentru doi morți” până la polcă sunt doar doi pași. Adică Paso doble.

Este haios atunci când Valera dansează Bolero, judocanii o dau pe Samba.

Astăzi nimeni nu mai invită pe nimeni la menuet. Încercați să povestiți cuiva că menuetul este un vechi dans francez grațios și povestiți-ne reacția. Și nici la muixeranga nu mai invită nimeni…

Continuă să citeşti »

Taguri: ,

Urla la stele. Ei credeau că e lupul, dar era producătorul.

Apropo de lupi. Rușii au o poveste muzicală: «Иван Царевич и Серый Фолк».

Artistul filozof este muzi-Kant, deși, nici Grigore nu era călcat pe Ureche.

Bate doba. Ei credeau că e toboșarul, dar era asul.

Țiganii știau balada pe de rost. Balada Meșterului Manele.

După mine și potopul. De aplauze.

Despre ea se spunea că e ca muzica. Ușoară.

Nu zi hop pân’ n-ai sărit pe muzică hip-hop.

Ziua bună se vede # dimineață…

Continuă să citeşti »

Taguri:

« Articole mai noi - Articole mai vechi »