Feed on
Posts
Comments

Dragostea ascunde în ea și o fantomă. DRA-GHOST-E.

Dragostea mai ascunde în ea și o gazdă amabilă. DRAG-HOST-E.

Ce alte arătări ni se pot înfățișa oare în această lună a dragostei, ne-am întrebat împreună cu Sergiu Beznițchi, și am aruncat o privire printre sinonimele iubirii și toate celelalte vorbe legate de asta.

Să fie floare dragostei LOVE-anda?

În povestea ceea în care „dragostea mișcă sori și stele”, de fapt, Mișca i-a spus sorry Stelei.

Dacă Ești o femeie și-l iubești pe Dragoș, despre tine se spune că ești în-dragoș-tită.

Dragostea e un fel de AMOR-țeală. Sau poate AMOR-tizare?

Să te trateze cineva cu IUBIRE – la asta s-au gândit, se pare, creatorii aplicației UBER.

Plăcere și ți se va da, bate și vei fi bătut, caută și vei fi găsit.

Muzicanții iubesc banii. Pentru că ei primesc LOVE-le.

O scrisoare de dragoste începe așa: „Dragă Costea”…

Continuă să citeşti »

Taguri: ,

DUMITRU CRUDU | vladiovita.blogspot.md

Cartea „VINIL” al lui Igor Guzun este de-o sinceritate și o franchețe aparte, dar și de o mare generozitate. Fiecare rând este autentic, fiecare cuvânt este scris din toată inima. Destăinuirile sale îți trezesc nostalgiile și simpatia. Nimic nu e contrafăcut și fals.

Sinceritatea lui Igor Guzun este însă și sinceritatea celui care citește. Franchețea lui este și a lectorului. Și asta se întâmplă pentru că te regăsești în lumea sa. Speranțele lui sunt și ale tale, la fel ca și dezamăgirile. Cartea lui Igor Guzun este reprezentativă pentru o întreagă generație. Aș putea spune că este chiar cartea celor care au în jur de cincizeci de ani; a celor care și-au petrecut anii copilăriei în comunism și s-au maturizat într-o Moldovă liberă. Întrebările sale sunt întrebările unei întregi generații, tot așa cum și nostalgiile sau decepțiile sale.

Cartea lui Igor Guzun se deschide cu patru portrete ale Moldovei, din care transpare și o ușoară dezabuzare- „ Moldova. Aici cele mai frumoase texte despre oameni sunt necrologurile”; „La noi pierderile la furnizarea energiei sunt mai importante decât pierderile de vieți omenești”- care însă se încheie cu o declarație de dragoste. Moldova din cartea lui Igor Guzun este emoționantă și copleșitoare și este unul dintre firele roșii ale volumului.

Marea performanță a lui Igor Guzun e că reușește în câteva propoziții scurte să esențializeze decenii de istorie contemporană sau marile drama moldovenești, și să le vadă proiectate în cotidian, în faptul mărunt și în niște situații de viață obișnuite. Ceea ce mai observă Igor Guzun e că toate catastrofele care au lovit Moldova nu  au trecut fără sechele, născând cinismul, indiferența, miserupismul sau deșertul sufletesc: „Moldova. Aici, când un om cade, ceilalți râd în loc să-l ajute să se ridice”; „Moldova. Aici vestea bună e că a murit capra vecinului”.

Într-o Moldovă în care s-a închis cam tot ce putea închide scriitorul observă că acum nu am mai avea ce să închidem decât, poate, gura.

Dar chiar și atunci când este foarte dezamăgit, autorul nu-i pune cititorului pistolul la tâmplă. El mai lasă o portiță deschisă, pentru a spera și a crede că nu e totul pierdut și că lucrurile încă mai pot fi schimbate, chiar și în „gheata” noastră țară…

Continuă să citeşti »

Taguri: , ,

Text: Tatiana Țîbuleac
„VIP MAGAZIN” | OMUL ANULUI 2016
Igor Guzun, supranumit în unele cercuri și „Domn’ profesor”, iar în altele – „cel mai pozitiv dintre basarabeni”, este scriitorul care timp de douăzeci de ani încearcă să îi convingă pe oameni să renunțe la jocuri murdare și să facă jocuri de cuvinte. Și pentru că îndemnul lui, ca și scrisul, este unul extrem de frumos, lumea îl ascultă. Atunci când vrea să asculte. Iar dacă nu îl ascultă, cel puțin îi citește cărțile. Pentru că Igor scrie nu doar bine, ci și (de de) mult. „Am vreo 48 de ani și vreo 15 cărți”, spune el modest, întrebat de vârstă și de literatură. Și „vreo” câteva milioane de cititori, spunem noi. Ne-modest, dar adevărat.

Dacă deschizi dimineața Facebook-ul și vezi oameni cu cărți în loc de fețe, înseamnă că ai ajuns pe o altă planetă. Planeta Guzun, luminată de cea mai strălucitoare stea – „VINIL”. Întâmplător sau nu, „VINIL” este și cea mai recentă carte a lui Igor Guzun, care a încântat și a descântat mii de oameni din înăuntrul, din afara și de pe laterala Țării.

Deși unele topuri și unii scriitori ar putea să combată această afirmație, eu personal cred ca „VINIL” este (poate) cea mai citită carte a anului 2016. Pentru că, fiind cumpărată, cartea nu rămâne niciodată într-un loc, ci se pornește mai departe – la alți oameni cărora le este dor de „dor”. Am văzut cu ochii mei cum oamenii stăteau la coadă ca să citească „VINIL”. Și o citeau.

Despre „VINIL” se poate scrie mult și diferit, însă mereu de bine.

De exemplu așa:

„VINIL” este o carte despre copilărie, o vârstă la care „și câinele, și pisica sunt mai în vârstă ca tine”. IGOR GUZUN, autor

Sau așa:

„Igor Guzun este maestru în jocuri de cuvinte pline de emoţie, de umor, de amintiri, bucurii şi regrete. Descifraţi-le cu riscul de-a învăţa temeinic şi rapid despre oameni şi despre Istoria care se repetă…” MIKE ORMSBY, scriitor britanic

Dar și așa:

„O carte care se citeşte ca o cronică poetică cotidiană, tragică a unei Basarabii reale, profunde pe care începi să o înţelegi tot mai bine cu fiecare rând pe care-l citeşti”. VASILE ERNU, scriitor

Cred că scriu, mai întâi, pentru că îmi place, apoi pentru că altceva nu prea știu și nici nu pot să fac”, spune Igor. Noi știm însă că nu este adevărat. Pentru că pe lângă scris, el face încă un milion de lucruri prin intermediul Agenţiei „URMA ta”, al cărui fondator este. Și cam tot atâtea la www.stiripozitive.eu, unde îl găsiți zilnic, împreună cu echipa sa, cu reportaje, știri și eseuri. Apoi desigur pe blogul www.aiciscriu.eu. Și nu în ultimul rând, acasă, unde Igor este soț și tatăl Miei – care valorează milioane… Continuă să citeşti »

Taguri: , , ,

Text: Igor Guzun

„VIP MAGAZIN” | OMUL ANULUI 2016

Tatiana Țîbuleac este, în același timp, și scriitoare, și tendință. Împreună cu câțiva colegi de generație și vecini, cum s-ar zice, cu mesele de scris, Tatiana Țîbuleac a stabilit o tendință: a venit din online, a intrat direct în librării și biblioteci și de acolo, foarte repede, în inimile oamenilor.

Cu cele trei cărți pe care le-a publicat până acum la Chișinău și Brașov – „Fabule moderne” (URMA ta, 2014), „Fabule moderne” revăzute (Libris Editorial, 2016) și „Vara în care mama a avut ochii verzi” (CARTIER, 2016) – Tatiana Țîbuleac a devenit genul nou de scriitor. Un scriitor frumos, nu neapărat bătrân, cu o comunicare personală și imediată cu fiecare dintre cititorii săi, cu admiratori de ambele sexe și de toate vârstele, cu texte scoase nu din sertare vechi, nici din cărțile citite sau de pe alte bloguri, ci din experiența de profesionist și din inima sa de om. Este deci un scriitor-trend.

Tatiana s-a născut și a copilărit la Chișinău, acolo unde, pe vremuri, așa cum mărturisește, „mâncam omăt, ne dam cu sania pe burtă din vârful dealului”, într-o vreme în care „împărțeam totul, până și un lins de înghețată iarna”.

Mai târziu, cei opt ani de televiziune la Chișinău, urmați de alți opt ani de muncă la Paris în calitate de mamă, soție și profesionistă în domeniul mass-media s-au sedimentat în două cărți de istorii umane, reunite cu genericul de fabule moderne, și un roman-șoc.

Cum a început toată povestea asta cu scriitoarea? Prima „fabulă modernă” a fost, de fapt, o simplă postare pe Facebook, își amintește Tatiana. „Avea vreo cinci propoziții și era o istorioară despre o fată pe care o cunoșteam. Nu știu de ce au plăcut acele rânduri, lumea însă s-a înfipt în ele și le-a distribuit masiv. A doua istorioară am scris-o „conștient”, pentru că mă flatase succesul primei”. A treia fabulă a fost publicată pe site-ul www.stiripozitive.eu, unde, după aceea au și apărut toate cele aproape 50 de fabule, până ca aceste texte tulburătoare să devină, împreună, o carte fascinantă. „Fabule moderne”, lansată la Chișinău, în decembrie 2014, și la Paris, în iunie 2015.

Au urmat „Fabule moderne”, într-o ediție românească, tipărită la Brașov, în iulie 2016, și, poate neașteptat pentru unii, un roman la Chișinău, în decembrie 2016, prin care a reușit, cu acest „Vara în care mama avea ochii verzi”, „un adevărat tur de forță”, cum au remarcat oamenii  care înțeleg în ale scrisului…

Continuă să citeşti »

Taguri: , , , , , , ,

Mulțumiri

Bine.

Dacă am ajuns să fiu „Omul anului”, poate c-ar trebui să mă bucur. Dar fiindcă am trecut și prin momente mai grele decât acestea, mă bucur foarte mult.

Și pentru că bucuria asta nu-mi dă voie să spun tot ce-mi trece prin cap acum, am să spun doar câteva lucruri.

Primul este legat de mulțumiri. Acestea se îndreaptă mai întâi către cei doi oameni din familia mea – soția mea și fiica noastră – care privesc toată aventură legată de scris uneori cu ironie, alteori cu încântare, dar cel mai des cu încurajare.

Îi mulțumesc Rodicăi Ciorănică și lui Sergiu Gavriliță că m-au adus aici și mi-au dat ocazia să vorbesc despre oameni și despre cărți.

Și mulțumesc echipei mele de la „URMA ta” și echipei lor de la „VIP Magazin”.

Plus, bineînțeles, oamenilor care mi-au cumpărat cărțile, le-au citit și le-au spus și altora că merită.

Atunci când este vorba despre cărți, Moldova este o țară nemaipomenită. În fiecare casă sunt cărți. În unele chiar 36. Și mă bucur că le citim, le scriem și le jucăm…

Continuă să citeşti »

Taguri: , ,

Cei care nu poartă brățară au totuși una: profesia. Iar profesia este, așa cum știm din manuale, „brățara de aur”.

Oh, cum s-au simțit oare oamenii ceea atunci la București când s-au trezit cu un miner la ușă? Și cum s-a simțit doamna din Huși care s-a trezit cu sudori, ca după aia sudorii Nelu, Mitică și Gigi să plece fără să-i spună vreun cuvânt?

Și care o fi fost oare prima profesie a antrenorului Dick Advocaat?

Atunci când cobora omul de pe casă după ce o acoperea cu tablă, ce mult ne bucuram că e în viață, că e tinichi-giu.

Cei care lucrează la bucă-tărie au o meserie pro-fese.

De la amator până la progr-amator nu-i decât o silabă.

Și cât de mult face o literă pentru impactul asupra omenirii! Cineva-i brutar, altcineva-i brutal

„Închide crainicul!”, a strigat lăcătușul cu un ochi la robinet și cu altul la televizor.

Bibliote-cară cărți…

Continuă să citeşti »

Taguri: , ,

Diana Farca

L-am cunoscut pe Igor Guzun, autorul „Vinil”, la Chișinău. Mi-a făcut onoarea de a vorbi despre romanul meu și mi s-a părut un artist dăruit și un caracter frumos, suprapunere rarisimă. Grație întâlnirii și faptului că folosim imagini și referințe similare despre vinil, am construit o punte sufletească către moldoveanul aista talentat și abia am așteptat să îi citesc cartea.

„Vinil” e o carte răscolitoare, veselă și tristă, care poartă amprenta geniului moldovenesc, autoironic, sarcastic și fin observator al realității. Scriitura depășește coordonatele zonei, pictând portretul unei Românii miniaturale, cu complexele specifice mezinei, ascendentul moral către sora mai mare, din vest, precum și nostalgii mitizate, din perioada de ocupație rusească, datorate neajunsurilor din prezent. Cartea descrie așadar două ținuturi suprapuse, unul suspendat în trecut și altul, în derivă și în căutare de modele. Observați iar paralelismul cu societatea românească, de la vest de Prut.

Îmi vine greu, din capul locului, să clasific scrierea lui Igor. Reprezintă, mai înainte de toate, o culegere de „pastile”, pentru suflet și pentru minte, >>care se eliberează fără prescripție medicală<<, dovadă a unui simbolism rafinat. Scrierea e și un bildungsroman colectiv, al generațiilor care trăiesc tranziția de la socialism la democrația europeană și la socializarea online.

Sunt numeroase referințe pozitive și negative, care fac dovada unui patriotism echilibrat, în opoziție cu naționalismul patetic. Se observă, pe tot parcursul scrierii, o iubire dulce-amăruie de țară, cu sare, piper și pelin, în peniță.

Jocurile de cuvinte trădează aplecarea timpurie a lui Igor către versuri. Poezia lui e însă vie, autohtonă și sugestivă, autorul mărturisind iubirea față de poezia de stradă, marca „Puya”, „Guess Who” sau „Paraziții”, în detrimentul poeziei formale, a lui Cărtărescu. Rămâne însă un nostalgic al tuturor scrierilor lui Márquez.

E povestită devenirea autorului, cu analogie la conaționalii săi, de la copilărie, la adolescentă și la vremurile de apoi. Pasajele sunt savuroase, cu tâlc: >>Aici nimeni nu aleargă, de aici toți fug. Se bea cu suta, se pleacă cu milionul, iar dacă se fură – cu miliardul. (…) Moldova, o țară scrisă cu cretă.<< Referința la corupția politicienilor și la raportul Kroll apare explicit, în alte rânduri.

>>Cinematografele adolescenței noastre nu miroseau a popcorn. Și fluieram mecanicul de cinema dacă se rupea filmul sau acoperea cu mâna vreo scenă erotică. (…) La “Tânărul leninist’ am întâlnit-o pe tânăra care mi-a devenit peste ani soție. (…) Ca semne ale maturizării și ale trecerii timpului, >>nu ne mai sunăm prietenii de la telefonul cu disc. Următoarea etapă va fi: nu ne mai sunăm prietenii.<<

>>Te duci și ani de suferință/ N-or să te vază ochi-mi triști, / Înamorați de a ta ființă,/ De cum zâmbești, de cum te miști. Mai ales, de cum te miști (…) Atunci când revista “Comunicații mobile” a anunțat decesul mouse-ului, o altă viață a încetat.<<

Sunt amintite sperieturile părinților, menite să cumințească copiii, care determină autolimitări și compun refrenul lui „trebuie”. O gândire șchioapă, din fașă, predată din generație în generație, ca un disc stricat, care marchează viitorii adulți.

>>Copilăria se termină atunci când nu mai trebuie să ne facem lecțiile, dar viața continuă să fie învățătorul nostru<< și atunci când >>prima ninsoare nu te mai bucură, ci te îngrijorează<<. Pentru generațiile de acum și de mai târziu, “menta miroase a gumă de mestecat”.

Naratorul face popas și la căminul 6, unde el și alții au găsit un partener de drum, alături de care să “meargă prin lumea mare”. Cu o nostalgie aparte, sunt trecute în revistă premierele din viața omului. Rememorarea lor e ca o călătorie în trecut, în tinerețe, a cărei simplă amintire ne ajută să >>retrăim stările de bine de atunci, ca să încercam, poate, să trăim mai bine acum<<.

Naratorul înșiră subtilitățile care însoțesc apusul vieții, când începem să observăm >>nu doar culorile, dar și nuanțele<< și ne gândim că sărim în zadar după minge, dacă tot n-o mai ajungem, după vorbele fostului portar de la „Manchester United”, Peter Schmeichel…

Continuă să citeşti »

Taguri: , , ,

„Nu mai sport atâta fără mișcare”, a exclamat unul dintre ei și s-a apucat de tenis.

Am decis să fac sport. Am sport cu mine o minge.

Pe vremea noastră sportivii nu erau atleți, ci pantaloni.

Ești în formă? Da, sunt în formă de inimă.

Am inclus în dieta mea și-un fileu. Fileu volei.

Atunci când artele sunt la fel ca legile – marțiale, înseamnă că este vorba despre sporturi: judo, karate de aici mai repede. Iar sportul de cultură este culturismul, un fel de turism cool – cool-turism.

Când auzi de Usain Bolt, parcă nu este vorba despre un atlet, ci despre un jucător de belot. Bolt și minus 10. Minus 10 secunde suta de metri.

Cum a jucat la „Steaua” an-Toșca? că a ajuns la „Betis”? Vai de Steaua lui…

Continuă să citeşti »

Taguri: ,

Str. Zinelor, 513

La Chișinău au fost făcute demersurile necesare pentru redenumirea unei străzi, cu ocazia lansării la București a cărții „513” de Zina Zen. Strada Uzinelor se va numi strada Zinelor.

Voi fi și eu la București pe 3 februarie la Yellow Club, la ora 18:30, pe ultima copertă a cărții cu cele trei rânduri pe care mi le-a cerut Zina… Continuă să citeşti »

Taguri: , , ,

Pe vremuri, cei care aveau fotografii cu Fellini se numeau Sophia Loren, Marcello Mastroianni. Astăzi cei care au poze cu feline sunt Cristian Saulea și Ilona Spătaru. Miau!

Pe pereți sunt atâtea fotografii drăguțe cu pisici că miau dat lacrimile.

Mai ales acum când Jean-Paul Belmondo are 83, Alain Delon – 82, iar Brigitte Bardot – la fel 82. De motani în îngrijire. Iarăşi miau!

Urmăriți „Jocurile foamei”. Jocurile foamei de cuvinte.

Un film bun trebuie privit din Scorseze în Scorseze. Ca o carte citită din scoarţă în scoarţă.

Interesant, poate oare să facă și să desfacă Stanley Kubrick-ul Rubik?

Dar ştiați că regizorul Pedro este Almodóvar de-al nostru?

Nu ne aparține, dar credem că aici îi e locul. Povestea în care au făcut cunoștință doi actori de-ai noștri:
– Jan. Cucuruzac.
– Gheorghe Urschi. Nu zac cu nică.

Iar de la acest poster cu aceşti doi valoroşi artişti până la posteriorul cel mai valoros din lume nu-i decât o cercetare atentă…

Continuă să citeşti »

Taguri: , , , , , , , , , , , , ,

« Articole mai noi - Articole mai vechi »