Feed on
Posts
Comments

DOR

Și ni se face dor de cele două mere din poezie pe care să le mâncăm numaidecât la școală.

Și ni se face dor de vâjâitul acela deranjant în urechi din aeroport când plecăm departe de casă.

Și de așteptarea aceea lungă dintr-o gară rece și murdară într-un centru raional când trebuie să vină un om drag. Da, și de emoția aceea ni se face dor.

Pentru că aeroportul și gara înseamnă că mergem undeva sau întâlnim pe cineva.

Și nu stăm, că ne stă norocul.

Și ni se face dor să ne punem tălpile pe iarba pe care scrie absurd: „Nu călcați iarba!”. Că de fapt iarba crește ca s-o călcăm, nu ca s-o cosim, îngrădită.

Și ni se face dor să mirosim florile sub privirile dojenitoare ale celor de la fereastră: „Nu mirosiți florile”…

Și ni se mai face dor să îmbrățișăm oamenii despre care ni se spune cu vocea interdicției din muzeu: „Nu vă atingeți!”.

Și încă de atâtea și atâtea ni se face dor.

Și ce să facem cu toate acestea, ne întrebăm?

Poate mai întâi să ne radem bărbile și să ne coafăm, că și de astea ni s-a făcut dor.

Să ne punem apoi cămașa și costumul peste pijama, și rochia – peste cămașa de noapte. Să ne punem peste mănușile de protecție personală – mănuși pentru protecția muncii.

Și, având grijă unii de alții, să ne cătăm de treabă.

Să fim buni să ne facem munca acolo unde suntem buni.

Căci în timp ce noi am stat, toate s-au deplasat. Prioritățile, simțurile, prețurile, glumele și, mai ales, esența de a fi om.

Cred că multe dintre întrebările lumii au răspunsuri în cărți. De exemplu, acesta e răspunsul la întrebarea pe care o bănuim.

„Cine se oprește pe loc, încremenește. Cine se oprește va fi împuns ca o insectă în insectar“. Olga Tokarczuk. Laureată a Premiului Nobel 2018 oferit în 2019. O vreme în care încă se acordau premii, nu ajutoare de urgență.

Dar chiar și în războaie cineva trebuie să zidească. Ziduri de apărare. Și să sape tranșee. Și să coacă pâine. Și să asculte o spovedanie. Și să povestească. Și să are pământul ca toți ceilalți să aibă…

Toate acestea într-un război ne ajută să acționăm uman și să rămânem oameni.

Și ne vom aminti, peste ani, ca să povestim nepoților pe care-i vom ține pe genunchii noștri la adânci bătrâneți, vorba asta de 1 aprilie, care nu este o glumă.

„Scuzați, doamnă profesoară, că am lipsit de la lecție 10 minute. Mi s-a descărcat telefonul!”.

Comments

Lasă un comentariu