Feed on
Posts
Comments

Poezia lui Ed Pobuzhansky îți dă bătăi de inimă, când o citești. Și bătăi de cap, atunci când o traduci.

În liniște la masă sau la volan cu motorul oprit, pe brațe într-o pauză dintre ședințe sau în pat înainte de somn ori în multe-multe alte împrejurări de care acum nu-mi mai aduc aminte… Am tradus în ani diferiți și în stări diferite aceste poezii ale lui Ed Pobuzhansky cu gânduri bune, îndreptate spre autorul care, în cele câteva decenii de scris, le-a simțit, le-a gândit și le-a dat o expresie în cuvinte și ritm, care m-a încântat și m-a exasperat deopotrivă.

S-a întâmplat să fiu uneori pe cale de a exclama, cu vocea robotului telefonic: „Ne pare rău, abonatul nu poate fi tradus”, dar pentru că, așa cum spune Ed, „uneori cu rime / cuvintele muncesc”, am continuat până am avut senzația că am găsit expresia potrivită. Sau așa mi s-a părut.

Am tradus și cu o încredere puternică în faptul că ar fi nedrept atât pentru un poet ca Ed să se mărginească la hotarele limbii ruse — „o limbă imensă și puternică”, vorba lui Ivan Turgeniev, cât și pentru limba română — patria noastră, vorba lui Nichita Stănescu, fie privată de metaforele și imaginile acestei vieți poetice pe care Pobuzhansky a cusut-o, ca o rană, într-o carte.

Aceste peste 50 de poeme sunt o dovadă — dacă mai era nevoie — că cele peste cinci decenii de viață ale lui Ed sunt aproape cinci decenii de poezie într-un destin în care cuvintele sunt faptele lui.

De ce mi-au trebuit aceste bătăi de inimă și de cap legate de traducere? mă veți întreba. Ca să-mi urmez vocația. Vocația prieteniei.

De acum încolo știu și admir doar doi mari poeți de limbă rusă în viață.

Pobuzhansky și…

Basta.

Igor Guzun

 

 

Comments

Lasă un comentariu