Feed on
Posts
Comments

Acest articol nu este destinat copiilor şi nici, probabil, oamenilor care  au apreciat textele pe care le-am scris până acum pe acest blog. Este un articol publicat în aceste zile în revista de (in)formare şi atitudine civică, seria (c) arte, comunicare, mass-media ATELIER. Şi îl împărtăşesc aici.

Igor GUZUN
Lector superior, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, USM / Director Agenţia de comunicare „URMA ta”

„ORICE PROFESOR TREBUIE SĂ PREDEA, ÎN PRIMUL RÂND, NATURA UMANĂ ŞI ABIA APOI MATERIA SA”
Am fost – atunci când fiica mea era mică – unul dintre cei trei taţi dintr-o sută din Moldova care, potrivit unui studiu al Fondului Naţiunilor Unite pentru Copii, obişnuiesc să citească povestea de seară copilului. Şi înţeleg că aceasta este o investiţie atât în viitorul copilului meu, care are acum vârsta de aproape zece ani, cât şi în bătrâneţea mea prosperă.

Până să beneficiez însă de roadele acestei investiţii de atenţie – şi investind un dolar în iniţiative de dezvoltare la vârsta copilăriei mici, se poate obţine mai târziu o economie de şapte dolari – m-am gândit că trebuie să contez de asemenea pe generaţia care-mi va plăti pensia la modul direct – tinerii de azi. Este unul dintre motivele pentru care mă implic, de vreo zece ani, în efortul Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de a instrui tineri reporteri.

I-am descoperit pe tineri încă pe când eram jurnalist-jucător şi editam, împreună cu alţi câţiva colegi, revista „Săptămâna”. Dar i-am cunoscut mai bine de când sunt jurnalist-antrenor la Universitatea de Stat din Moldova. Am înţeles şi cum se numeşte ceea ce fac aici, când am citit în aceste zile ce scrie într-o carte de comunicare eficientă: „Orice profesor trebuie să predea, în primul rând, natura umană şi abia apoi materia sa”, afirmă Dr. Haim Ginott. Cursul de jurnalism pentru dezvoltare umană pe care l-am susţinut se axează, pe de o parte, pe abordarea umană a demersului didactic şi, pe de altă parte, pe studierea tehnicilor profesionale de realizare a subiectelor care pot contribui la afirmarea unor oameni şi la progresul social al unei ţări.

„Nu poţi învăţa un om, îl poţi doar ajuta să înveţe”, spunea Galileo Galilei. Un bun cadru didactic nu este un sergent de instrucţie ca să dea ordine şi nici nu îi ajută pe tineri să devină oameni – că ei sunt deja. El îi poate susţine doar – prin atitudinea, cunoştinţele şi experienţele sale – să devină oameni mai buni, mai buni profesionişti, mai buni la pus întrebări şi la găsit răspunsuri. Şi chiar poate învăţa ceva de la ei – nu e oare procesul de instruire o comunicare cu circuit în ambele sensuri? Un proces de instruire este întotdeauna o „strângere de mână” – un simbol de a da, de a primi şi de a oferi sprijin.

Un copil, spune Paulo Coelho – şi un tânăr de fapt – poate oricând să-l înveţe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulţumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată şi cum să ceară cu insistenţă ceea ce-şi doreşte.  Iar aceste trei calităţi fac mereu diferenţa în jurnalism. Şi la aceste însuşiri ale unui jurnalist de succes  mai poate fi adăugată una: cea de a spune adevărul. „Nimeni nu a avut curaj să recunoască faptul că nu vede nimic, nu cumva să fie considerat prost sau nevrednic. Nici o haină a împăratului nu a fost atât de mult admirată. – Împăratul nu poartă nici o haină – rosteşte o dată un copil…”.

De fiecare dată când îi citesc fiicei mele această poveste a lui Andersen, copilul este cel care anunţă cu voce tare că regele e gol.

JURNALISMUL ESTE O MESERIE ÎN CARE, UNEORI, SE MOARE DE FOAME, ALTEORI ÎI FACE PE ALŢII SĂ MOARĂ INVIDIE SAU DE URÂT
Le-am povestit o dată colegilor mei mai tineri, studenţi ai Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, o altă istorie. Atunci când tânărul Gabriel Garcia Marquez i-a spus mamei sale că a hotărât să devină jurnalist, ea l-a privit cu un amestec de reproş şi îngăduinţă şi i-a replicat: „Există alte meserii mai bune ca să mori de foame”.  Dar n-a murit. A fost mai întâi un reporter bun, la „El Spectador”, şi este un scriitor excepţional (Premiul Nobel pentru Literatură, 1982), le-am spus tinerilor jurnalişti.

Şi ma-am gândit mai departe. Trăieşte astăzi, probabil, într-o căsuţă trandafirie, cu porumbei cu acoperiş – semne ale bunăstării. Marquez rămâne însă mai degrabă, dacă nu un caz singular, cel puţin unul dintre rarele în care jurnalismul de calitate aduce bani şi celebritate.

Marquez n-a murit de foame, s-au stins din viaţă însă, flămânzi, mulţi alţi jurnalişti şi literaţi. Mai numeroase, inclusiv în spaţiul nostru mediatic şi lingvistic, sunt exemplele opuse, în care unii ziarişti chiar mor de foame – şi aceasta nu mai este o metaforă. Cum poate fi tratată ca o metaforă mărturia pe care o fac uneori prietenilor mei despre faptul că mă spăla pe mâini după ce închei să citesc ziarele de vineri.

Alţi jurnalişti, pentru a-şi câştiga existenţa, sunt nevoiţi să se retragă din meserie sau să se discrediteze ori să se descalifice profesional. Şi apoi există şi dintre cei care chiar dau sens statutului şi definiţiei jurnalismului din zilele noastre, sugerate de o propoziţie măruntă de pe banda scrisă a unui spot care celebrează, la sfârşitul lui 2005, zece ani de Pro Tv – Un preşedinte şi-a cerut scuze de la măgari pentru că i-a comparat cu jurnaliştii.

În ciuda ironiilor, acuzărilor şi poate dispreţului faţă de mass-media şi faţă de oamenii care o creează, eu cred, totuşi, cu tărie că jurnalismul este cea mai bună profesie din lume. Explic, fără cuvinte frumoase. M-am gândit, mai întâi, la reporterii de sport care, privind în interes profesional, un meci de fotbal, de exemplu, sunt prezenţi pe stadioane de cele mai multe ori din plăcere, nu doar din obligaţie. Şi dacă vom compara statutul lor cu cel al poliţiştilor care asigură ordinea în tribune, unii dintre aceştia fiind obligaţi să stea cu ochii pe suporteri şi cu spatele la un Zidane sau Ronaldo, să zicem, în timp ziariştii stau cu faţa la vedete şi chiar le pot adresa întrebări la conferinţe de presă sau pe aeroporturi, zic, e mai bine să fii jurnalist. Spre deosebire de şoferii de troleibuze, jurnaliştii pot face opriri acolo unde şi atunci când doresc în călătoriile lor fascinante sau riscante în căutarea răspunsurilor la întrebări. Jurnaliştii nu sunt contabili: ei primesc bani, nu dau. Şi comparaţiile pot continua.

„IDEILE MARI, MAI MULT DECÂT CUVINTELE FRUMOASE, FAC TEXTUL SĂ FIE SUPERIOR”
I-am întrebat într-o zi pe colegii mei mai tineri, studenţi ai facultăţii, ce calităţi importante ar trebui să posede un jurnalist ca să reuşească în profesie. Îmi amintesc, Tatiana a spus: Răbdare. Să poată comunica bine, a adăugat Viorica. Svetlana a afirmat: Originalitate. Imaginaţie, a completat Sandu. Alte câteva însuşiri au fost exprimate mai departe de ceilalţi studenţi ai cursului universitar Jurnalism pentru dezvoltare umană.

Le-am citit dintr-o carte lista aproape completă, fără cele trei calităţi pe care un adult, spunea Paulo Coelho, sau un jurnalist, completam eu, le poate învăţa de la copii şi tineri. Una dintre cele mai interesante definiţii în care ar fi măgulitor să ne regăsim cu toţi în calitate de jurnalişti, am zis, îi aparţine lui Curtis D. MacDougall: „Jurnalistul de succes nu se naşte, se face. Cele mai multe calităţi sunt valabile în orice domeniu. Inteligenţă, prietenie, să fie de nădejde, imaginaţie, ingenuitate, nerv, rapiditate, acurateţe, curaj, rezistenţă, auto-disciplină, perseverenţă, vioiciune intelectuală, onestitate, punctualitate, optimism, putere de observare, agerime, iniţiativă, umor, adaptabilitate. Jurnalistul nu se poate reduce la abilitatea de a scrie. Ideile mari, mai mult decât cuvintele frumoase, fac textul să fie superior. Reporterul trebuie să fie iscoditor, receptiv şi sceptic”.

Unde să găsesc cuvântul ce exprimă adevărul despre reacţia colegilor mei, atunci când am ridicat ochii din carte ca să-i privesc? Ca să spun adevărul până la capăt, am adăugat o observaţie proprie: „Şi pentru toate aceste calităţi pe care vă ajut să vi le dezvoltaţi, în presa de la noi, de obicei, nu se plăteşte”.

Şi nu doar la noi. Atunci când tânărul Santiago Zavala, eroul central al romanului „Conversaţie la Catedrala”, de Mario Vargas Llosa (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, 2010), venea să se angajeze la ziarul „Cronica”, şeful departamentului Actualitate, domnul Vallejo, i-a spus descurajator: „Ziaristica e meseria cea mai prost plătită. Şi cea care-ţi amărăşte cel mai rău viaţa”.

Pe aceeaşi idee, am încercat să obţin un răspuns la o întrebare de la Lee Wilkins, profesoară de etică mass-media la Şcoala de Jurnalism a Universităţii Missouri-Columbia, din Statele Unite. „Îi îndemnăm mereu pe colegii noştri mai tineri să păstreze echilibrul în relatările lor, să caute adevărul şi să nu lase întrebări fără răspunsuri, să fie oneşti şi responsabili şi le spunem să facă alte lucruri bune. Dar acest efort nu este recompensat. Ce e de făcut?”. Şi ea a spus: „Nu ştiu, chiar nu ştiu”.

ACOLO UNDE SE TERMINĂ ETICA, JURNALIŞTII ÎNCETEAZĂ SĂ MAI FIE JURNALIŞTI
Mai des sunt recompensate calităţile opuse – antonimele – din portretul-robot al jurnalistului, conturat de Curtis D. MacDougall. De ce? Am căutat să găsesc singur răspunsuri. Unul ar fi faptul că banii în mass-media provin din cercuri politice sau din lumea afacerilor care confundă jurnalismul cu ideologia şi relatările de presă cu propaganda. Dar o parte de vină pentru aceasta revine probabil profesioniştilor media care nu au o înţelegere comună a faptului ce este permis în meseria noastră şi ce nu poţi face în nici un caz. Şi dacă oamenii din cercurile politice şi lumea afacerilor citesc exemple de nemernicii scrise de ziarişti despre lucruri şi oameni care de fapt nu sunt aşa, înseamnă că este posibil, înseamnă că le-o pot cere. Şi plătesc pentru cuvinte frumoase, nu pentru idei mari.

Pentru asemenea situaţii există o reglementare care se cheamă etică. Într-un atelier de jurnalism, susţinut în iulie 2005 în Republica Moldova, Arjum Wajid, care lucrează pentru BBC Wolrd Service şi pentru MediaWise, o organizaţie, cu sediul în Marea Britanie, ce oferă consiliere, cercetări şi instruire în domeniul eticii mass-media, a făcut o precizare semnificativă: „Atunci când se termină etica, oamenii încetează să mai fie oamenii şi jurnaliştii – jurnalişti”. Doar că diferiţi oameni înţeleg diferit chiar acelaşi cuvânt. De exemplu, etică.

Sau mercenariat. Dacă a fi mercenar înseamnă a fi plătit bine pentru o muncă făcută bine în cadrul auto-reglementării profesionale pe care o putem numi şi etică, este OK. „Sunt convins că scrisul trebuie să fie plătit la fel de bine ca munca zidarului şi că, dacă sunt plătiţi bine şi la timp tipografii, cu atât mai îndreptăţit sunt să cred că trebuie plătiţi jurnaliştii”, afirmă, în memoriile sale, Garcia Marquez.

De ce, am întrebat o dată, femeile de la piaţă se pot consilia între ele ca să menţină preţurile, iar jurnaliştilor le este ruşine, incomod sau de neînchipuit să facă acelaşi lucru în interiorul breslei lor de vânzători de ştiri şi imagini? Până la o asemenea înţelegere şi comunicare în beneficiul tuturora este încă un drum lung de mers, atâta timp cât pe acest drum jurnaliştii nu-şi dau nici măcar bună ziua când se întâlnesc.

Dacă mercenar înseamnă persoana care îşi oferă serviciile contra plată, înseamnă că toţi în lumea asta sunt mercenari. Zidane şi Ronaldo, bineînţeles. Poliţiştii care stau cu spatele la ei. Şoferul de troleibuz care se simte totuşi confortabil în cabina lui, spre deosebire de un jurnalist sau un cadru didactic la jurnalism care intră în înghesuiala din salon, grăbindu-se la meciul la care va sta în tribune, dar nu va avea doi lei la sfârşitul meciului ca să urce în maxi-taxi şi va pleca acasă tot cu troleibuzul. Sau contabilii care au, probabil, o leafă mai mare decât cea a poliţiştilor, a şoferilor de troleibuze sau a ziariştilor şi profesorilor universitari.

Până la urmă, totul este o chestiune de alegere. Ori îţi cultivi şi aplici de-a lungul vieţii  profesionale cele peste douăzeci de calităţi ale jurnalistului de succes, din definiţia lui Curtis D. MacDougall, dar rişti aici să nu fii recompensat pentru ele, sau faci propagandă, cu mai puţine însuşiri din cele douăzeci, dar ai mai multe şanse de prosperitate. Ori îţi schimbi profesia.

PARIUL PROFESORULUI DE JURNALISM CU LUMEA
Dacă spui, ca Micul Prinţ din poveste: „Am văzut o frumoasă căsuţă trandafirie cu muşcate pe la ferestre şi cu porumbei cu acoperiş”, este alegerea ta să o faci, având conştiinţa că nu vei fi înţeles şi nici plătit pentru asta. Dar dacă vei spune: „Am văzut o casă de o sută de mii de franci”, vei auzi îndată exclamări: „Ce frumoasă e!” şi vei fi recompensat generos. Orice tânăr jurnalist are dreptul aleagă una dintre aceste două exprimări. Prin ceea ce prezentăm, explicăm, argumentăm, exersăm etc. împreună la cursurile universitare pare clară opţiunea pe care le-o sugerăm.

…Aflat la o vârstă înaintată, un profesor – poate universitar – a primit vizita unor tineri, să le zicem jurnalişti. Şi aceştia i-au spus: „De atâţia ani le spuneţi oamenilor să facă lucruri bune şi lumea nu s-a schimbat, dimpotrivă, a devenit mai rea. Nu credeţi că a fost un efort în zadar, căci nu aţi reuşit să o schimbaţi. Se pare că aţi pierdut acest pariu cu lumea”. „De atâţia ani lumea face lucruri rele şi ea nu a reuşit să mă schimbe pe mine: eu o învăţ tot de bine. Câştigul este al meu”.

Comments

Powered by Facebook Comments

Niciun comentariu to “Demersul didactic în jurnalism: motivaţii ale abordării umane / articol de Igor Guzun”

  1. Monex says:

    Schimb rile care au loc n domeniul mass-media sunt numeroase i n unele cazuri. oamenii dispu i s renun e la ziarul pe care l citesc la cafeaua de diminea sau la revistele.

  2. alexg says:

    risc să fiu subiectiv, dar unicul articol care mi-a plăcut din toată revista a fost al Dvs.
    aţi fost criticat de colegi?

  3. Igor Guzun says:

    Mi-a luat mai multe zile, Alexandru, să-l caut decât să-l scriu. În această revistă subiectul are o nouă viaţă, pentru că l-am scris acum câţiva ani. Şi poate că există o explicaţie pe care să o înţeleg cumva, mai târziu, însă articolul i-a determinat pe mai mulţi – oameni-masteranzi şi oameni-studenţi – să-l aprecieze şi mi-au scris despre asta nu doar pe Facebook şi blog, ci şi pe e-mail. Acum, în acest context, ar fi potrivit să-l recitesc.

  4. alexg says:

    dar oameni-profesori nu au spus nimic?
    oarecum aţi încălcat codul etic al multora

Lasă un comentariu