Feed on
Posts
Comments

Am răspuns cu emoție la solicitarea de a scrie un text pentru revista „Convorbiri didactice”, apărută la Liceul Teoretic „Spiru Haret” chiar de ziua lui Spiru Haret, prin efortul unei echipe inspirată și coordonată de Mariana Jitari.

Atunci când am scris, împreună cu soţia mea, cărțile „COPILUL MEU E SINGUR ACASĂ. Carte pentru părinți…” și „SINGUR ACASĂ. Carte de buzunar pentru fete şi băieţi…”, ne-am gândit şi la nevoile copiilor din ţară, şi la nevoile copilului nostru care creştere.

Iar atunci când cele două cărți editate în Moldova au fost traduse și tipărite în scurt timp în Franța, Bulgaria, Maroc și China, dincolo de bucuria acestui fapt, am constatat că părinții și copiii din lume au, de multe ori, nevoi asemănătoare: în primul rând, de siguranță – acasă și la școală – și de comunicare.

Vrem, în calitatea noastră de părinți, ca acasă, în lipsa noastră sau în prezența noastră, copilul să se simtă protejat și să interacționeze, prin schimb de impresii, sentimente, bucurii, îngrijorări, acțiuni, valori, pentru că asta îl ajută pe el să se dezvolte, iar pe noi – să ne facem datoria.

Și mai vrem ca la școală, acolo unde copilul se află adesea mai mult timp decât acasă, el să aibă parte de siguranță și de profesori care să-l ajute și să-l inspire să facă ceea ce trebuie să facă. Și mai vreo ca acolo libertatea de exprimare a unora să nu afecteze dreptul la siguranţă corporală şi psihologică al altora.

Poate că vrem prea multe, dar lucrurile mari și importante nu se fac în tăcere și de unul singur, ci prin dialog și acțiune tripartită: părinți-copil-școală…

Şi pentru că scriu acest text în februarie – luna în care s-a născut Spiru Haret – patronul spiritual al Liceului, mă gândesc la mai multele semnificații pe care le-a pus, cu multe-multe decenii în urmă, în această afirmație a sa: „Un părinte nu are dreptul a-şi lăsa copilul fără instrucţie”.

Și îmi vin în minte instrucțiunile – de fapt, sfaturile – pe care ar trebui să le dăm copiilor noștri, ca părinți și ca adulți, ca să-i protejăm de violență. Poate că trebuie să le accentuăm faptul că, deși îi îndemnăm permanent să se implice, să participe etc., există și momente în care chiar trebuie să nu se implice, ci să evite locurile și situațiile cu risc de violență.

Mai este important, cred, atunci când îi îndemnăm să se afirme pozitiv și le dăm, dacă avem, exemplul nostru de părinți, să-i învățăm să spună „NU”, de asemenea, atunci când este vorba de presiunea adulților, a grupului de semeni rău intenționați. „Spune repetat NU”, „Spune NU și explică de ce într-o propoziție scurtă”, „Spune NU fără scuze”, „Spune NU și dă o alternativă”, „Spune NU și fă o glumă”, „Spune NU și pleacă”.

Și mai cred că afirmația ceea despre părintele care „nu are dreptul a-şi lăsa copilul fără instrucţie” se referă deopotrivă și la faptul că părinții nu trebuie să lase instruirea copiilor și protecția împotriva violenței doar pe umerii școlii, iar școala nu trebuie să lase părinții departe. Iar în centrul acestor preocupări și activități trebuie să se afle copilul. Și atunci copilul nu va fi singur nici acasă, nici la școală.

Iar cele două cărți, scrise și editate în Moldova și traduse și adaptate pentru copiii și părinții din Franța, Bulgaria, Maroc și China, sunt nu atât finalul unei munci de care ne putem bucura împreună, ci începutul ei.

„Convorbiri didactice”, Revista Liceului Teoretic „Spiru Haret”, nr. 16, februarie 2014

Comments

Powered by Facebook Comments

Lasă un comentariu