Feed on
Posts
Comments

Atunci când nu scrie, scriitorul Igor Guzun vorbește cu oamenii, muncește, citește sau călătorește pentru a-și găsi temele, detaliile și inspirația pentru următoarele cărți. Cele precedente – ”VINIL”, ”BINE” și ”Adio, lucruri” – i-au adus încrederea că oamenilor le stă bine împreună, mai ales când fac ceva în comun pentru alții. Exact așa cum li se întâmplă cărților într-o librărie sau bibliotecă, atunci când sunt cotor lângă cotor și, citite, lucrează în mințile și inimile oamenilor ca să-i ajute să facă lucruri bune, înțelepte. ”Viețile oamenilor și întâmplările mari sau mici de alături sunt atât de spectaculoase, încât nu mai e nevoie să inventezi nimic – ficțiunea din cărțile viitoare este chiar ceea am văzut, am auzit sau am simțit aievea. Iar ca să aduci toate acestea în cărți, trebuie să mergi în sate, orașe, capitale și alte destinații, să asculți și să găsește timpul necesar ca să sedimentezi totul pe pagini, trecând viețile prin minte și inimă, ca să ajungă înapoi într-o carte la oameni”, spune în acest interviu Igor Guzun, inclus în antologia Literatura din Basarabia. Început de secol XXI.

– Așadar, călătoriile – dacă sunt și cât sunt de importante pentru viața și cărțile unui scriitor? Ce face un om care și-a legat viața de scris cu ceea ce aduce din străinătate acasă în afară de niște postări wow pe Instagram ori mici cadouri pentru oamenii apropiați?

– Chiar dacă la întoarcere valizele sunt mai pline sau mai goale decât la plecare, un scriitor revine dintr-o călătorie cu emoții noi, cu bateriile încărcate, cu agendele de buzunar și cu telefoanele pline de notițe, cu idei și cu relații care îl ajută să-și scrie cărțile. Nu e nimic poate spectaculos în asta și probabil la fel li se întâmplă și altor oameni din alte profesii.

Doar că încântarea – câteodată – și amărăciunea – cel mai des, legate de ceea ce ai văzut acolo în comparație cu ce revezi aici, nu sunt exprimate în strigăte de bucurie, oftaturi, sudalme, ci în texte. Care vindecă. Care distrează. Care pun întrebări și caută răspunsuri. Care dau încrederea sau măcar speranța că va fi bine.

Bineînțeles că toate călătoriile sunt importante. Ceea ce au făcut cărțile cu noi, reușesc și călătoriile. Ne ajută să ne înălțăm pe degete ca să vedem mai departe și, de asemenea, să ne aplecăm în genunchi ca să privim mai adânc în sufletul nostru.

A călători – știu asta din viața mea și poate din cărțile altora – înseamnă a te opri, nu doar a merge. A călători înseamnă în primul rând a încerca, a simți, a savura, a înțelege… Sau pur și simplu a ședea, de exemplu, într-o zi ploioasă într-o cafenea mică din orașul vechi Vilnius ca mai apoi să ții minte pentru toată viața de mai departe aroma cafelei și senzația de fierbinte și rece a desertului moale și crocant în același timp crème brûlée, care nu sunt de departe o specialitate a localului, dar ți-au rămas în memorie pentru că erau acolo împreună cu omul drag.

– Sunt 11 țări în care ai mers cu ani în urmă ca reporter, inclusiv în Japonia, China, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie sau Albania. Și, dacă spunea Garcia Marquez că viața nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ți-o amintești, ce-ți amintești din acele călătorii?

– Sunt din acele vremuri și țări, mai ales din Japonia, câteva istorii pe care le-am tot povestit și povestit prietenilor în sporovăieli sau publicului în evenimente până am uitat detaliile nesemnificative și au rămas doar esența și lecțiile de viață. Iar pe acestea le-am inclus în cărțile ”VINIL” și ”BINE”, pentru că nu doar le-am trăit, ci mi le-am amintit.

Că asta a durat poate mai mult decât la alții, aproape două decenii, nu-i o problemă. Căci și drumul către scrierea propriilor cărți a fost pentru mine mai lung. Am numărat 17 ani de la prima mea carte ”De azi într-o săptămână”, editată în 1997, până la cea de-a doua, ”LA BLOG”, scrisă împreună cu Sergiu Beznițchi în 2014. Iar 17 ani înseamnă aproape un majorat.

De aceea, atunci când sunt întrebat cât timp mi-a luat scrierea unei cărți, spun că toată viața de până la această carte. Și chiar e așa. Că dacă nu mergeam în Japonia în 1998 și dacă acolo, pe Stadionul olimpic, împăratul Akihito care se afla la câțiva metri nu se închina primul, poate că nu avea să se sedimenteze mult mai târziu într-o carte un text despre ”gestul plecăciunii destoinice” și despre încrederea că ”drumul merge întotdeauna cu noi”, așa cum a zis fiica noastră când era mai mică.

Atât din călătoriile mai îndepărtate – din cele 11 țări vizitate, dacă n-o fi deja mai multe, cât și din cele mai apropiate – o fi probabil vreo 11 localități din Moldova în care nu am fost, îmi amintesc de oameni, locuri, stări, detalii, întâmplări, culori sau mirosuri care pot deveni, cu ajutorul Domnului, cărți.

– A fost cartea ta ”VINIL” cu exclamațiile ”Aici nici în biserică lumea nu se roagă atâta cât se roagă în microbuze” și ”La noi clasicii sunt citați mai des în transportul public decât în manuale”, care au inspirat un film de foarte scurt metraj – ”Eminescu coboară” – în care clasicii literaturii române coboară dintr-un maxi-taxi pe străzile din Chișinău care le poartă numele, iar șoferul strigă după ei: ”Ușa!”, exact ca în viață. A urmat ”BINE” cu texte și cărți poștale despre acasă și despre dragoste, cu Aici legendele au rămas doar pe hărți, iar cerbii – doar pe indicatoarele ”Atenție, animale!” sau ”Aici răsare grâul, de parcă ar încolți speranța”. Cât de multă ficțiune este în cărțile tale?

– Știi, întrebarea este atât de frumoasă, încât conține și o parte din răspuns. Iar până să ajung să spun partea mea de răspuns, aș vreau să găsesc cuvintele potrivite ca să zic ceva ce contează mult pentru mine. Și exprimă un crez legat de cărți și viață. Cred că există atâta dramatism, dezgust, atâtea complicații, probleme, grozăvii și altele asemenea în viețile oamenilor, încât acestea nu trebuie să ajungă, toate, în cărți. Este mult prea mult pentru un om că greutățile și ororile există deja în viața de zi cu zi.

Cărțile sunt pentru altceva. Cărțile sunt pentru a le da oamenilor speranță, poftă de viață, o stare de bine care să-i ajute să facă lucruri deștepte. Pentru ei și pentru ceilalți.

Iar atunci când îmi scriu cărțile , o fac cu bucurie, cu încrederea că oamenii vor trăi același sentiment când le vor citi. Poate părea poetic, dar nu este așa: atunci când scriu sau citesc, mai ales poezie, am sentimentul că pot zbura și că pot face multe.

Iar privitor la ficțiune sau non-ficțiune, cred că viețile oamenilor și întâmplările mari sau mici de alături sunt atât de spectaculoase, încât nu mai e nevoie să inventezi nimic. Ficțiunea din cărțile mele viitoare poate fi chiar ceea am văzut, am auzit sau am simțit aievea. Iar ca să aduci toate acestea în cărți, trebuie să mergi în sate, orașe, capitale și alte destinații, ca să asculți, să reții și să găsești apoi timpul necesar și ocazia potrivită ca acestea să formeze sentimente și sedimente pe pagini. Iar inspirația este în jur, aproape sau departe. Pentru că, așa cum șoptește pentru unii sau strigă pentru alții un poem din ”Adio, lucruri”, ”Dincolo de ușa bibliotecii e țara aceasta / Care ne încântă și ne exasperează în fiecare zi. / Parcă am trăi în drama lui Caragiale ”Năpasta” / Pentru Moldova oare ce titlu de carte s-ar potrivi?” Deci, avem de lucru.

– Și un exemplu în care viața bate ficțiunea?

– În familia care ne-a găzduit în Japonia, am găsit pe masă în prima zi o hartă a Republicii Moldova care avea indicate doar trei localități din cele peste 1500 câte există. În centru era, bineînțeles, Chișinăul, capitala țării. Și doar alte două localități: la nord – satul Chiperceni, iar la sud – Dezghingea. Și nimic mai mult. Doar Chișinău, Chiperceni și Dezghingea. Sigur că am zâmbit, apoi am râs, iar apoi cu o curiozitate de oameni și de reporteri am întrebat de unde au luat această hartă. ”De pe internet”, ne-a răspuns gazda noastră, domnul Tanaka.

Sigur că de la îndepărtatul an 1998 încoace internetul și-a îmbogățit imens resursele. Dar am dus harta aceea, cum am zice azi, foarte cute, în inima mea ani și ani de-a rândul, ca o dovadă probabil că pentru un om anume, pentru cel care a creat-o, geografia oamenilor dragi poate avea și o scară foarte-foarte mică, cu doar trei localități. Am purtat-o până am ajuns într-o zi, într-un eveniment legat de cărți, la Chiperceni și am povestit această istorie. ”Ei, ați inventat asta”, mi-a spus directorul. Și atunci mi-am gândit că viața este mult mai plină și mult mai fantastică decât o putem închipui. Doar că trebuie să ne mai și oprim din când în când ca să deprindem să-i înțelegem semnele.

O călătorie înseamnă nu doar să merg la celălalt capăt al lumii, dar și să mă opresc să văd, să aud și să capăt noi înțelegeri și noi orizonturi cu ajutorul oamenilor și cărților.

Și dacă o fi adevărat – și chiar este că orice călătorie de o mie de mile începe cu un pas, înseamnă că înainte de acest prim pas a fost o carte pe care am pus-o în rucsac, în geantă sau în valiză. Un abecedar. Un ghid. Un roman. Cărțile sunt aripile noastre care ne ajută să ajungem departe, cât mai departe.

– Care au fost cărțile dinaintea primilor pași – din școală, din viață, din arta scrisului?

– S-ar putea să fi început cu ”Aventurile lui Tom Sawyer” și s-au putea întâmpla ca ”Tom Sawyer” al lui Mark Twain să fi fost, totuși, singura carte pe care am citit-o de două ori. Că dacă viața este mai ales ceea ce îți amintești că ai trăit, îmi amintesc că am citit această carte cu mulți-mulți ani în urmă și a fost prima lectură conștientă a unui adolescent dornic de a da într-o zi, la fel ca Tom cu Hackelberry Finn, de o comoară. Și am recitit-o mult mai târziu împreună cu fiica noastră, în adolescența ei în care Hackelberry deja rima perfect cu BlackBerry, bucurându-ne împreună de plăcerea lecturii, dar încercând să-i spun, ca adult, că există și alt fel de comori, de exemplu, oameni-comoară sau că ce nu ne c-omoară ne face mai puternici.

Pe aceeași listă a cărților dinaintea primilor pași se află Jules Verne și biblioteci întregi sătești cu romane de aventuri și mult-mult Science-Fiction care ne-a încurajat să visăm și ne-a dat senzația că putem.

Sigur că au urmat alte cărți la alte vârste cu autori atât de diverși încât ai crede că nu pot sta alături. Dar chestia fabuloasă cu cărțile este că acestea, spre deosebire de persoane, nu se supără unele pe altele când sunt într-o listă, în aceeași sală de bibliotecă ori librărie. Și astfel, dacă mi-a plăcut un autor, i-am citit toate cărțile, fără să le compar între ele.

Iar acum, că m-ai întrebat, în această listă cu scriitori dragi mie cărora le-am citit toate cărțile sunt, fără să se cunoască poate între ei ori să se aprecieze reciproc, stau alături Gabriel García Márquez, Andreï Makine, Elizabeth Gilbert, Doru Ciocanu, Mario Vargas Llosa, Fiodor Dostoevski, Boris Akunin, Haruki Murakami, Matei Vișniec, Khaled Hosseini, Lobo Antunes, Yukio Mishima, Charles Bukowski, Fredrik Backman… Mai avem loc pe pagină ca să spun că la Agatha Christie sunt pe la cota de 60 din totalul de 80?

Și spun toate acestea nu ”pentru nume, pentru glorie…”, ci cu gândul ascuns – dezvăluit iată, dacă a ajuns cineva cu lectura aici – că poate cuiva asta îi poate ușura drumul și alegerile din biblioteci și librării. Fiindcă lecturile sunt tot o călătorie care are nevoie de primul pas și cartea potrivită dinaintea primului pas. Manualul automobilului, de exemplu. Sau o ediție dedicată țării de destinație a revistei ”National Geographic Traveler”. Ori un roman care urmărește o iubire ce se întinde pe patru decenii și trei continente, așa cum sunt ”Rătăcirile fetei nesăbuite”.

– Dacă într-o bibliotecă sau o librărie autorii nu au de ce și nici nu au cum, așa cum ziceai, să se supere unii pe alții când stau pe rafturi alături în ordine alfabetică ori pe genuri, cum stau lucrurile în viața adevărată, cea vie?

– În drumurile multe prin țară, cel mai recent la Nisporeni, am văzut și copaci singuratici, care stau demn în mijlocul unui câmp și sunt atât de frumoși. Pot să facă umbră atât cât îi ține coroana, înfruntă furtunile și asta îi face puternici. Respect pentru asemenea copaci și asemenea oameni. Dar ca să poată străluci mai mult și mai departe într-o zi însorită de iarnă, ei trebuie să fie împreună, să fie pădure. Așa că este loc atât pentru a gândi și a-ți scrie, demn, cărțile în singurătate, cât și pentru a rămâne alături de alți oameni ca tine ca să faceți împreună un lucru comun. De exemplu, o literatură în limba română.

***

BIOGRAFIE

Igor Guzun este scriitor și director al Agenției de PR și publicitate URMA ta din Chișinău.

Născut în satul Recea, Râșcani, la 12 septembrie 1968. Licențiat al Facultății de Jurnalism a Universității de Stat din Moldova (1985-1992).

Primii 10 ani de jurnalism profesionist (1992-2002) și apoi următorii 10 de profesorat la Facultatea de Jurnalism si Științe ale Comunicării (2002-2012) s-au sedimentat în mai multe manuale la care Igor Guzun este autor și co-autor.

 Prima sa carte „De azi într-o săptămână” a apărut în 1997, iar următoarea – în 2014, „LA BLOG”, scrisă împreuna cu Sergiu Beznițchi.

Cartea „VINIL” (2015, „URMA ta”) a fost numită „una dintre marile cărți ale generației noastre” („Revista literară, #3, 2017). Următoare carte, intitulată „BINE” (2017), ”salvează de la uitare esențe de umanitate” (Bunatate.ro).

În 2018 Editura „CARTIER” a publicat volumul de poeme „Adio, lucruri”, semnat de Igor Guzun.

Comments

Lasă un comentariu