Feed on
Posts
Comments

A fi făcător de bine înseamnă a fi un pic revoluționar. Iar cele mai bune revoluții sunt cele anonime. Noi însă am decis că numele unor eroi pot fi divulgate pentru a arăta că a face un bine nu doare, dar poate fi chiar plăcut. Despre aceste plăceri necunoscute ne va vorbi MinuMinu Andreev Gappo, reporter Jurnal TV, “mămica” proiectului “Papergirl Moldova” și Igor Guzun, jurnalist, fondator Stiripozitive.eu.


MinuMinu Andreev Gappo

Eu nu fac bine nimănui. Nu-mi plac oamenii. Prefer pisicile și motanii. Consider că pornirea noastră samariteană are niște rădăcini foarte egoiste. Faci bine, te simți bine. Te simți bine, ai tendința să faci bine. Eu mă simt bine când fac bine. Da! Deci asta tot pentru suflețelul meu. Dar ca să nu vă pară rău că m-ați ales pe mine ca să discutăm despre “bine”, o istorie am de povestit. Posibil va fi lungă, de aceea cana cu ceai trebuie să fie undeva pe alături.

Trei veri consecutiv am fost coordonatorul taberei pentru finaliștii programului FLEX. Acesta este un program care în fiecare an trimite un număr de tineri, din spațiul ex-sovietic, pentru un an de zile în America. Acolo trebuie să se întâmple minunea schimbului cultural-educativ. Și pentru că cunoștințele limbii engleze nu sunt o prioritate în selecție, cei care nu cunosc suficient de bine engleza, vin pentru o perioadă de timp în Moldova, unde au cursuri intensive. În fiecare an cuiva îi cedează nervii. Asta e firesc! Eu eram deja pregătită. Trebuie să înțelegeți că aceștia sunt tineri de 14-16 ani, care pentru prima dată au părăsit casa, mama, tata, bunica și cățelul și vin tocmai de undeva din Armenia, Georgia etc.

În vara lui 2010, nervii i-au cedat unei fetițe din Tadjikistan. Lacrimi în fiecare zi și o dorință mare de a se întoarce înapoi în orașul Kulob. Timp de o lună eu aveam discuții cu Farishta aproape în fiecare seară. Până la urmă, cu inima tot neîmpăcată ea a plecat cu toată grupa în Statele Unite. Peste două luni eu primesc un mesaj de la Farishta pe Facebook. Ea îmi mulțumea și îmi scria că i-am schimbat destinul. Faptul că am încurajat-o să meargă până la capăt cu această experiență a inspirat-o să aplice poate la universitate și să facă mai mult decât au reușit femeile din familia ei. Acum fiecare experiență pentru ea este o provocare și nu se lasă ușor bătută. Eu m-am simțit bine.

Iar dacă această istorie nu vă place, uite una mai scurtă. Recent, la stația de troleibuz de lângă Universitatea Politehnică de pe Ștefan cel Mare, am zărit o pisică însărcinată. Ele de obicei sunt fricoase, dar asta nu era. Am dat o fugă în magazin și i-am cumpărat un crenvușt. Pisica nu mi-a mulțumit. Nici măcar mesaj pe Facebook nu am primit. Dar eu m-am simțit bine.

Igor Guzun

O fi în gestul de a face cuiva un bine ceva egoist, pentru că, o știe multă lume, bine faci, bine găsești, bine ajungi. Și asta, chiar dacă se mai întâmplă, uneori, ca facerea de bine să echivaleze cu altceva.

Un preot i-a strigat unui adolescent: “Ferește-te!”, atunci când o bicicletă se îndrepta cu viteză spre Gabriel. Și astfel i-a salvat viața. Numele complet al băiatului era Gabriel Garcia Marquez. Și poate anume întâmplării de atunci, în care un om i-a făcut bine unui alt om, noi îi datorăm uimirea de a descoperi “Un veac de singurătate” sau plăcerea de a savura “Dragostea în vremea holerei”.

În această istorie adevărată din copilăria unui scriitor celebru, despre cum un om i-a salvat altuia viața printr-un singur cuvânt, numele binefăcătorului a rămas necunoscut. Şi mă gândesc că, de fapt, aproape în fiecare întâmplare din viaţă în care cineva face un bine altuia, însuşi gestul este mai important decât numele persoanei care face bine altora. Şi cum oare să povestesc aici despre cel mai memorabil caz în care am făcut cuiva un bine şi, în acelaşi timp, păstrând tradiţia, să rămân necunoscut?

Poate e mai potrivit să-mi împărtăşesc aici câteva emoţii legate de asta şi să încerc să le relatez în cuvinte? Acum câţiva ani am mers, împreună cu câţiva colegi dintr-o agenţie internaţională, într-un internat psiho-neurologic să scriu o carte despre oamenii uitaţi din ţara asta. Era ajun de Crăciun şi vizitatorii au adus copiilor de acolo, în majoritate adolescenţi, mici cadouri. Şi astăzi mă emoţionez când îmi amintesc cum aceşti tineri au luat portocalele şi au muşcat din ele fără să le scoată coaja. Era pentru prima dată în viaţa lor când vedeau o portocală şi nici nu ştiau că, înainte de a fi mâncate, trebuie curăţite…

Atunci când oferi ceva cuiva, primeşti ceva în schimb. Noi le-am dat acestor adolescenţi portocale, ei nouă – descoperirea dramatică, surprinzătoare că în Moldova există asemenea oameni, că ei sunt uitaţi de ceilalţi şi că bucuria lor de a mânca astfel portocalele este tristeţea noastră.

Altă dată, deja într-o vară, Roxana avea trei ani şi ochi albaştri ca rochia pe care a purtat-o în ziua în care a mers la plimbare în Grădina Botanică de la Chişinău. Atunci, împreună cu alţi câţiva jurnalişti, ne-am  plimbat, o jumătate de zi, împreună cu douăzeci de copii de la un centru de plasament al copiilor de vârstă fragedă.

În cele câteva ore de plimbare, copiii s-au jucat cu noi şi înde ei, au mers de mână cu jurnaliştii şi cu asistentele sociale de la centru, au desenat, au băut sucuri cu paiul şi au comunicat cu lumea din jur. Am făcut asta pentru ei, pentru că acolo, la centru, aveau hrană, haine, jucării, cărţi, dar nu aveau nici părinţi, nici casă şi nici nu ştiau la vârsta lor cum arată lumea mare.

Roma, un băiat care purta chipiu albastru ca rochia Roxanei, a desenat cu creta pe care i-au adus-o jurnaliştii două linii de vreo zece metri, lungi ca aşteptarea părinţilor. Apoi le-a unit şi a spus că acesta este un “lup”. “Desenează şi un iepure”, l-am îndemnat. Şi Roma a desenat trei puncte, mici-mici. Aceasta era, probabil, închipuirea lui despre dimensiunile răului şi binelui.

La despărţire, la ora prânzului, un copil a adormit în autobuzul în care ne întorceam, poate ca să-şi prelungească şi în vis plimbarea de dimineaţă. Petru a plâns la despărţire. Iar Zina, care era cea mai mare din grup, de vreo cinci ani, a întrebat dacă mai venim şi ne-a spus: “Să-mi aduceţi un iepuraş”. Apoi a adăugat: “Dar mare, mare”. Să poată lupta cu lupul desenat de Roma.

Am repovestit toate astea pentru că o portocală sau o plimbare, oferite unor copii, pot însemna să faci un bine, să deschizi pentru ei nişte orizonturi.

Noi am creat www.stiripozitive.eu cu această încredere că faptele bune şi locurile frumoase pot fi molipsitoare.

Natalia Sergeevallfun

Comments

Powered by Facebook Comments

Lasă un comentariu