Feed on
Posts
Comments

Un roman de dragoste cu un singur personaj masculin viu. Şi în cele peste o sută de pagini – mai multe femei, iar pe fularul uneia dintre ele – o mie de cocori. În rest, amintiri, situaţii, replici şi obiecte care spun multe despre tot ce-au văzut şi au trăit, alături de oameni. Este romanul „O mie de cocori”, scris, în 1952, de unul dintre cei mai cunoscuţi prozatori japonezi, Yasunari Kawabata.

Un Senbazuru, purtat pe un furoshiki, de o fată care se descalţă de geta, apoi îşi scoate tabi, când intră în mizuya. Şi ceaşca de oribe, din care au băut sencha mai multe generaţii. Tocmai am povestit debutul romanului, în care domnişoara Inamura îşi descalţă sandalele japoneze, îşi scoate şosetele pentru a lua altele, când intră în anticamera pavilionului de ceai. Poartă un fular cu motivul ornamental al celor o mie de cocori şi este remarcată de Kikuji, care vine la o ceremonie a ceaiului, unde este servit dintr-o ceaşcă ce a trecut din generaţie în generaţie, vreme de patru secole, prin mâinile unor maeştri ai ceaiului. Este ceaşca pe care tatăl lui, decedat cu patru ani în urmă, o aprecia foarte mult, scrie Kawabata. Poate la fel de mult ca pe cele două femei care au făcut parte din viaţa lui, dar nu şi din familia lui.

„O mie de cocori” şi celelalte romane – scurte şi rafinate – ale lui Yasunari Kawabata dau senzualismului o nouă dimensiune, remarcată şi de Comitetul Nobel, care i-a acordat lui Kawabata, în 1968, Premiul Nobel pentru Literatură. Yasunari Kawabata este astfel primul scriitor japonez laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, obţinut, aşa cum a argumentat Comitetul, „pentru măiestria sa narativă, care exprimă cu mare sensibilitate esenţa gândirii japoneze”.

La ceremonia de primire a Premiului Nobel, Kawabata a mărturisit că scopul scrierilor sale a fost acela de a înfrumuseţa moartea şi de a căuta armonia dintre om, natură şi singurătate – o armonie pe care o caută şi personajele din „O mie de cocori”.

Aici, Kikuji Mitani moşteneşte, după moartea tatălui său, un celebru colecţionar şi un amator de ceai, nu doar bunurile materiale ale familiei, ci şi o reţea socială, din care fac parte şi două foste amante ale tatălui său. Pe domnişoara Kurimoto, care pierduse, între timp, „tot ce ar fi putut să aibă feminin în ţinută şi în trăsături”, şi pe doamna Ota, care, deşi avea o înfăţişare ce „nu-i trăda vârsta”, pierduse şi ea: pe soţul său şi pe amantul său, tatăl lui Kikuji.

În acest pazzle sentimental, cele două femei îl revendică fiecare pe Kikuji Mitani, ca pe o piesă lipsă, care să completeze golul lăsat de moartea fostului amant, tatăl lui Kikuji. Domnişoara Kurimoto şi doamna Ota folosesc pentru această recuperare diverse comportamente. Iar atunci când moare şi domnişoara Kurimoto, fiica sa, Fumiko, încearcă, la rândul ei, un joc erotic pentru a-l obţine pe Kikuji, oferindu-i în dar ceaşca de ceai a mamei sale, care poartă, printre amintirile ei de patru secole, şi povestea de dragoste dintre tatăl lui Kikuji şi mama lui Fumiko.

Astăzi ceştile sunt mai mult vase din care se bea şi mai puţin obiecte din care se inspiră scriitori ca Yasunari Kawabata.

Comments

Powered by Facebook Comments

Lasă un comentariu