Feed on
Posts
Comments

Pe ultima pagină, bătrânul se îndreaptă „către coliba lui, în căutarea romanelor ce vorbeau despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori îl ajutau să uite cruzimea oamenilor”. Este „Bătrânul care citea romane de dragoste”, din cartea scriitorului Luis Sepulveda, probabil cel mai faimos autor chilian contemporan. Iar bătrânul lui Sepulveda face parte dintr-un portret de grup, din care îl recunoaştem uşor pe eroul lui Hemingway din „Bătrânul şi marea” şi apoi pe cel din „Colonelului n-are cine să-i scrie”, de Gabriel Garcia Marquez.

Pe numele său, Antonio Jose Bolivar Proano, bătrânul lui Sepulveda, îşi poate petrece viaţa citind un singur pasaj, chiar dacă abia leagă silabele în cuvinte şi cuvintele în propoziţii, cu o placă dentară pe care şi-o obţine pe parcursul naraţiunii. Din textele de geometrie bătrânul reţinuse doar definiţia ipotenuzei, iar despre istorie avea impresia că este „un şir nesfârşit de minciuni”. Şi doar romanele de dragoste erau cărţile pe care le putea citi de o mie de ori în faţa ferestrei.

Este foarte probabil ca această carte a lui Luis Sepulveda, „Bătrânul care citea romane de dragoste”, să fi avut, de la publicarea sa în 1989, aceeaşi soartă, fiind citită şi recitită, la fel ca romanele pe care le îndrăgise bătrânul din roman. Cartea scriitorului chilian a cunoscut nu mai puţin de 43 de ediţii, o ecranizare şi traduceri în peste 30 de ţări, inclusiv în Europa, unde Sepulveda locuieşte în prezent, mai întâi în Germania, apoi în Spania.

Romanul din romanul lui Sepulveda începea bine – şi bătrânul citise pasajul de mai multe ori, cu glas tare: „Paul o sărută cu patimă, în timp ce gondolierul, complice la aventurile prietenului său, se prefăcea că se uită în altă parte, iar gondola aşternută cu perne pufoase aluneca încet pe canalele veneţiene”. Şi imediat bătrânul s-a întrebat: „Ce drăcovenii or mai fi fost şi gondolele astea?”, „Cum naiba” se sărută cu patimă? „Să săruţi cu patimă. Să săruţi..” Tocmai îşi dăduse seama că el o făcuse de puţine ori şi numai cu nevasta lui, pentru că la ei sărutatul era un obicei necunoscut.

Ceea ce ştia însă foarte bine bătrânul din roman era că, în viaţa adevărată, lumea aluneca mai repede decât gondola veneţiană: în Amazonia pădurea tropicală era devastată în ritmuri susţinute de oamenii „civilizaţi”, care pretind că acţionează în numele progresului, de căutătorii de aur, de cruzimea şi nesimţirea lor. Aceştia nu citeau romane de dragoste, aceştia, în genere, nu citeau deloc.

Acum câţiva ani, scriitorul chilian Luis Sepulveda, autorul romanului „Bătrânul care citea romane de dragoste”, anunţa că se va retrage din viaţa literară, ca să citească „tot ce n-a apucat”, să îmbătrânească „cât mai frumos cu putinţă” alături de soţia sa şi să se lase surprins „de tot ce se întâmplă pe lume”.

Probabil, într-o încercare, ce seamănă cu tentativa eroului său din roman, de a uita de „cruzimea oamenilor”, cu ajutorul cărţilor de dragoste pe care le-a scris.

Comments

Powered by Facebook Comments

Niciun comentariu to “„Bătrânul care citea romane de dragoste”, de Luis Sepulveda”

  1. Tania says:

    Vânătorii ucid pentru a-și învinge teama care-i scoate din minți și îi face să putrezească pe dinăuntru. (p. 171); Tigrul simte mirosul de mort pe care mulți oameni îl răspândesc fără să știe. (p. 192) – niște idei care m-au cucerit și toată cartea în general.

    • Igor Guzun says:

      Şi acestea, Tatiana: “Pentru asta sunt făcuţi prietenii. Să se bucure de izbânda altuia” (p. 16), “…romanele ce vorbesc despre dragoste în cuvinte atât de frumoase, care uneori re ajută să uiţi de cruzimea oamenilor” (p. 197).

Lasă un comentariu